Emblema și spațiile dintre


    Mirjana Peitler


    Îmi place să cred că artistul aparține categoriei celor care cercetează. Însemnând că este un căutător, un explorator. (2META)
     
    Orice ruptură aduce cu sine o tulburare. O schimbare politică semnificativă, dar și o revoluție tehnologică pot produce perturbări în diferite domenii, nu doar în registrul economic, ci și în cel social sau cultural. Senzația de dislocare însoțește în mod inevitabil perturbarea și tocmai de aceea este adesea inovatoare. Chiar dacă e greu de crezut, nu mulți indivizi sunt făcuți pentru schimbare. Ceea ce înseamnă că aceia care sunt capabili să îmbrățișeze schimbarea înțeleg cum să și-o apropie, dar ei nu reprezintă majoritatea. Romelo Pervolovici și Maria Manolescu au fost îndeajuns de vizionari încât să înțeleagă schimbările și să negocieze cu ele fără a le lăsa să interfereze în mod excesiv cu ritmurile și abordarea artistică personală. Energia și ideile, sublimate de grupul 2META reflectă felul în care se schimbă figura artistului, de la creatorul de formă la interpretul unei realități dinamice.
    Implementarea noilor media în proiectele lor artistice, colaborarea cu tehnicienii (ingineri, programatori) face ca arta grupului 2META să capete un caracter universal. Unul dintre principalele lor subiecte de cercetare poate fi rezumat în întrebarea: este posibil să aflăm ce reprezentare vizuală și ce practici reprezentative dominante din realitatea noastră dinamică ar putea deveni tiparul unui întreg sistem social? Într-adevăr, care sunt consecințele sociologice și politice ale culturii de azi, bazate tot mai mult pe o logică a captării și acumulării datelor complet non-fenomenale? În investigarea aplicării noilor tehnologii și practici, în relația lor cu schimbarea logicii reprezentării, lucrările 2META oferă un fel de rezumat al „stării artei“, un panoptic de lucrări video, fotografie și instalații.
     
    În multe dintre lucrările lor, distribuie privitorul în rolul de co-producător, abolesc ideea artistului ca geniu creator, înlocuindu-l cu noțiunea de cercetător vizual. Ca în instalația video interactivă „I’ve Seen Someone that Wasn’t There“: teoria percepției vizuale, ca și relația dintre opera de artă și privitor constituie punctul de plecare pentru producția în serie a „ochiului artificial“. Astfel că „ochiul decorporalizat“ sau „vederea pură” devin categorii ale echipamentului tehnic. (foto 5)
     
    Camerele cu senzori de mișcare și imagine în infraroșu urmăreau cu privirea vizitatorii care pătrundeau în spațiul-laborator, deplasându-se pe sub privirea scrutătoare a unei perechi de ochi multiplicată tehnic, care apăreau peste tot pe pereții laboratorului, întorcându-se spre vizitator. *Observatorul era observat prin ochiul electronic virtual, reflectat și controlat de ochii care clipeau. Prezența și concomitent absența ochilor artificiali care apăreau și dispăreau aleatoriu în locuri diferite, urmărea vizitatorii în funcție de mișcarea lor prin sala de expoziție. Privitorul și observatorul deveneau deopotrivă actorul-jucător și jocul însuși. (foto 6)
     
    Dacă suntem de acord că este de dorit să creăm lucrări care să își aibă rădăcina în contextele lor, atunci vom fi nevoiți să începem prin a înțelege capacitățile și materialele locale. Dacă procedăm astfel, e posibil ca rezultatul să nu fie doar un obiect pe potriva locului, ci și un mijloc prin care dezvoltăm o nouă cunoaștere într-un ciclu fără sfârșit, ca resursă regenerabilă. În acest sens, opera 2META este un bun exemplu, punctul lor de plecare fiind înțelegerea profundă a unor teme precum arta digitală, noua artă bazată pe media și înțelegerea profundă a spațiului specific. Dar, privind cu atenție fiecare dintre aceste lumi, ba chiar încercând să le integrăm într-o singură operație, nu avem garanția că vom obține în mod necesar o lucrare de artă bună. Considerând tehnica doar ca instrument de conturare a formei, ne apropiem mai curând de practicile ingineriei decât de opera de artă.
    Dar în cazul 2META, în tehnologie se introduce un element suplimentar, absolut crucial: importanța sufletului omenesc. Opera lor poate fi concepută ca o încercare de a crea locuri pentru spirit și o dimensiune care este atât de greu de surprins ar putea explica acest lucru. Chiar dacă pornesc de la ceea ce există deja la fața locului, felul în care abordează elementele preexistente este întotdeauna inovator și nou.
     
    De-a lungul deceniilor, muncind ca artiști și lucrând în domeniul culturii, Pervolovici și Manolescu au trecut de la o perioadă dificilă – a dictaturii lui Ceaușescu – în care reglementările și procedurile stricte limitau șansele colaborărilor creatoare – la o alta, epoca tranziției, cu propriile sale dificultăți, cu reguli extrem de neclare, implementate complet arbitrar, ba chiar evitate. Însă această situație improbabilă a deschis posibilități neașteptate. Lipsa unui set predefinit de reguli i-a făcut flexibili și deschiși să învețe împreună, interogând cunoașterea și capacitățile locale în timp real, într-o relație de încredere, care a construit un vis împărtășit.
    Pe parcurs, impulsionându-se reciproc, s-au implicat într-o serie de proiecte artistice proprii, organizate totodată într-o formă de Bienală de Artă, care a devenit o poveste extrem de impresionantă despre dezvoltarea și schimbările ce au marcat o societate în tranziție.
     
    Capitalele europene rezumă simbolic civilizația pe care o reprezintă politic, ceea ce face ca spațiul din București să fi fost și să fie în continuare presărat cu monumente de sorginte comunistă, cu bulevarde neo-clasiciste din secolul al XX-lea, iar clădirile ridicate pe o axă simetrică sunt omniprezente. În paralel, spațiul public al capitalei României a fost ocupat totodată de corporații și mari concerne globale, care au acoperit clădirile cu reclame și panouri imense. Într-un astfel de mediu, definirea unui spațiu comun de valori împărtășite, care nu depinde de hegemonia vreunei ideologii sau comunități specifice, reușind, cu toate acestea, să știe cum să lupte cu mijloacele artei și culturii, a fost unul dintre țelurile cele mai importante ale efortului făcut de 2META pentru Bienale. (foto 7)
     
    A fost nevoie de o voință complexă și de curaj pentru a înțelege felul în care putea fi folosit orașul ca parte a soluției, și nu a problemei. După definirea cadrului și a procedurii, a apărut claritatea conceptuală: la finalul eforturilor, principalul obiect al Bienalei trebuia să fie tânărul artist și arta tânără.
    Proiectele din cadrul Bienalei și din proximitatea acesteia, sub formă de simpozioane, ateliere și colocvii au devenit un demers comun – în construirea dialogului – și o continuă reflecție despre cum să profităm la maximum de contextul în care ne aflăm și ce să facem cu potențialul imens pe care acesta îl conține. (foto 8)
     
    Așadar, ce ne arată deceniile de muncă neîntreruptă ale grupului 2META, dincolo de aparențele și formele vizibile? Prefer să văd implicarea lor ca pe o invitație de a reforma realitatea; ilustrând mai degrabă puterea de a te baza mai curând pe procese decât pe proceduri, pe călătorie mai degrabă decât pe destinație, pe capacitatea de a fi sensibili la situații și identități; o invitație de a juca cu adevărat și de a înainta, împreună, spre un viitor în care vrem să credem.
     
    Astfel ne apare grupul 2META, chiar dacă permanența nu este o condiție pe care ne-o putem permite și afectează viața de zi cu zi a oamenilor și a societății, această permanență nu contează cu adevărat pentru cei care au o viziune și propria lor misiune. Peisajele temporale pe care le construiesc interoghează iluzia permanenței și legitimează simultaneitatea configurării atât permanente, cât și efemere a artei și a sistemului cultural.
     
    Grupul 2META a demonstrat că există alte resurse mate­riale disponibile care pot contura o schimbare și pot crea o mișcare: motivația, organizarea, chiar și voința de a strica lucrurile! Este genul de revoltă care dezvăluie în cele din urmă importanța lucrului într-un cadru dat: fie o accepți – condiție pentru orice bătălie reală – fie optezi să rămâi în zona de confort, plângându-te la nivel intelectual și teoretic în legătură cu cadrul existent, fără a face vreodată ceva în această privință. Un sculptor, în colaborare cu un teoretician, a schimbat cadrul, îndepărtând strat după strat de piatră, până când stânca închistată a fost eliberată.
     
    Căutarea unei dimensiuni spirituale în tradiția modernă tinde să se apropie de un minimalism eteric, abstract. În cazul 2META, este extrem de expresiv și prezent, poate pentru că spiritualul pare a fi ceva mai degrabă colectiv decât individual. Bienala Tinerilor Artiști, pe care au inițiat-o din 2004, a conferit formă, mândrie și prezență artistului și operatorilor culturali, care au acționat până acum într-o atmosferă informală, ba chiar ascunsă. Cu alte cuvinte, au definit un nou format, care este independent, însă nu doar pentru ei înșiși. Aceasta este misiunea lor.
    Inteligența proiectelor 2META constă în reușita de a echilibra puterea emblematică a formelor cu paravanul neutru al spațiilor dintre. Această strategie nu este reperabilă doar în arta lor, ci poate totodată servi drept lecție importantă în alte cazuri: depășind dezbaterea stereotipă a artei reprezentative versus aid-art, opera lor ne reamintește că este posibil să fii emblematic când este nevoie și obscur când e necesar.
     
     
    Mirjana Peitler
    curator
     
     
     
     
     
    *Este vorba despre expoziția care a avut loc la MKL, Kunsthaus, Graz, 2008.