Europa sunt eu


    Lucrarea „Europa sunt eu“ a luat naștere în contextul apariției naționalismului agresiv, în spațiul european post-comunist. Lucrarea recompune un discurs al identităților colective, personale și național-regionale în marele discurs al identității comune, europene.
     
    Proiectul se constituie din module – 34 de bucăți de plexi transparent (0,5×1,20m) –, pe care am înscris o formulă restrânsă – „Europa sunt eu“ – în toate limbile și dialectele europene. Instalând aceste înscrisuri transparente unul în spatele altuia, se obține „o multiplicitate fragmentară“, o imagine care nu poate fi citită cu ușurință într-un mod linear. Fiecare mesaj are propriul său limbaj, se creează o structură letristă comparabilă oglinzilor care se reflectă, o oglindire a enunțului ca autocitare, dar în limbi europene diferite, o subiectivitate multiplicată, plurală, în care un text este citit literalmente prin altul.
     
    Accentul este pus pe procesul de identificare prin celălalt, proces în care Eul este un celălalt. Le moi c’est l’autre de nous-même (Lacan).
     
    Punem în valoare un mesaj care vorbește despre sine, mesaj care vorbește, între altele, despre specificitate în cadrul globalizării.
     
    Proiectul a fost expus în Belgia, într-o expoziție ce viza „Răpirea Europei“. „Vocile care răpesc Europa sunt și cele care o restituie, în ideea depășirii naționalismului fiecărei națiuni“, scriam noi atunci. Acest cor de voci nu e uniform, ci nuanțat, permițând fiecăruia să-și găsească rolul și locul în această civilizație „una și diversă“, cum defineau Europa Guizot și Jacob Burckhardt. De aceea am și abordat absența unor puncte de vedere specifice, a conotațiilor sau a localizărilor, toate enunțurile fiind scrise într-o manieră neutră, egal reprezentată.
     
    Nu există astfel centru și periferie și, ceea ce ne interesează pe noi, nici reprezentări culturale dominante și periferice.
    Enunțul cu multiple semnificații („Europa sunt eu“) poate trimite, pe de o parte, la consens (toată lumea spune același lucru), constând într-o reunire de subiectivități, o recompunere, un cor unic de voci asociate – dar, pe de altă parte, nu exclude cealaltă față a consensului, disocierea și accentul pus pe individualități ce se exclud unele pe altele. Ca dublă perspectivă de lectură, jocul de limbaj, creat de un enunț identic ca semnificație, multiplicat în acest mod, capătă, în cele din urmă, valențe de sens diferite, chiar opuse.
     
    Se redimensionează o contraparadigmă, un fenomen de complementaritate, o dublă mișcare ca joc într-un concept polar, ce conține relații complexe între două extreme, opuse ca semnificație.
     
    Intertextualitatea, ca ansamblu de enunțuri identice, devine „modul în care un text citește istoria și se inserează în ea“(Julia Kristeva).
     
    Codul metalingvistic este dat tocmai de secvențele din alte spații textuale, aduse în context.
     
    Ironia, paradoxul, manipularea textuală, trecerea unei metafore de la un context la altul, de la o referință la alta, multiplicarea mesajelor ca imagine multiplă a realității, complementaritatea, simultaneitatea, armonizarea, dar și concurența paradigmelor, fragmentarea, disocierea, toate acestea fac parte din atitudinea META, din experiența META.
     
    Am putea spune, parafrazându-l pe G. Agamben, că miza aflată în joc nu ține doar de sfera artei conceptuale, de sfera lingvisticii sau de idiomurile de limbă, ci, înainte de toate, trimite la comportamente sociale, politice și culturale.
     
     
     2META, București, 2001