Între citat vizual și artă contextuală, atitudine META: Police the Police


    Lupul cel Rău este un vânător superb. Oamenii-l privesc ca pe un animal fioros şi sălbatic, apropiindu-se de el cu precauţie. Din nefericire, numărul lupilor care trăiesc în sălbăticie s-a micşorat considerabil. Vânătorii tineri şi chiar lipsiţi de experienţă pun puşca la ochi şi – BANG – lupul e mort. Înţelegerea faţă de lupi şi faţă de habitatul lor îi face pe ecologiști să afirme că dispariţia lupilor pe arii extinse ar provoca teribile dezechilibre ecologice. „Să investim în protecţia animalelor ameninţate“ este o formulă universală lansată de ecologiști. Ei plănuiesc să repopuleze cu lupi arii forestiere întinse, dar populaţia locală e încă reticentă faţă de această idee.
     
    La ediţia din 2008 a Bienalei Tinerilor Artişti, ca artişti, dar mai ales ca organizatori, ne-am simţit pe poziţia de ecologiști atunci când, în selecţia curatorului Ami Barak, am inclus proiectul lui Miklós Szilárd printre celelalte. Gestul lui Miklós, de a-l trimite pe Sebastian Big, considerat „un cleptoman, o persoană cu impulsuri irezistibile de a fura“, cu scopul de a-l reprezenta la Bienală l-am citit ca pe o deplasare dinspre obiect spre experienţă, spre conceptual. Dar, în momentul în care din expoziţie a dispărut lucrarea italianului Nicola Gobbetto, ne-am situat brusc pe poziţia comunității locale, reticentă faţă de ideile ecologiștilor de a repopula cu lupi întinse arii forestiere. Dispariţia lucrării lui Nicola Gobbetto din spaţiul expoziţiei am pus-o pe seama tendinţelor cleptomane pe care Miklós Szilárd le descria ca făcând parte din gestul său artistic.
     
    Ce a urmat a generat tocmai tema Bienalei din 2010. În 2008, am chemat gardieni publici care au supravegheat expoziţia, până la sfârşit. Fotografiile făcute în acel cadru, cu gardienii în faţa lucrărilor, au fost expuse în ediţia din 2010 a Bienalei; aşa s-a şi născut jocul de concepte între supraveghere şi subveghere din 2010, „Police the Police“. Am considerat că alegerea dintre un obiect concret şi unul teoretic, în vizual, a îmbrăcat în acest caz o formulă imperativă, iar investigaţia artistică ar fi putut atinge chiar investigaţia judiciară.
     
    Cum strategiile artistice de critică instituţională au devenit din ce în ce mai perverse, mai complexe, am pendulat, în final, între a ne simţi ecologiști sau populaţie locală, direct afectată de ideile acestora.
     
     
    2META, București, 2008